Sosise timpul sa admit realitatea. Imi pierdeam controlul, iar cineva putea spune ca il pierdeam prea des. Ma simteam asa de gol, desi acaparam mult capital spiritual la intalnirile de la biserica. Ca sa nu mai vorbesc despre sentimentul de remuscare. Era adevarat. Eram un patimas, un patimas al televizorului. Ecranul televizorului ma atragea ca un magnet. Uneori reuseam sa ma controlez, si ma bucuram de o vizionare civilizata. Apoi existau nopti cand stateam in fata ecranului pana la ore mici. Nu era bine. Incepusem sa disper: "Caci nu stiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urasc. Si atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci pacatul care locuieste in mine.
